Imi amintesc ca imi spunea o mamica in urma cu ceva timp ca intre 6 luni si 1 an e cel mai greu cu copiii. Filip abia implinise 6 luni, umbla toata casa de-a busilea, trebuia sa-l pazesc mereu si mai ales sa fiu pe faza cand se trezea, ca sa nu cada din pat. Mai erau si cele 2-3 mese de autodiversificare pe zi (pentru care imi dadea tot interesul) si plimbarile in parc cu un carut in care nu vroia sa stea prea mult. Eram destul de ocupata si imi placea, dar nu prea intelegeam eu cum poate sa fie mai usor.
Acum, de cand merge si coboara singur din pat, totul a devenit mai usor. Filip este preocupat sa umble, sa exploreze casa, nu mai stam lipiti unul de altul toata ziua. Putem sa ne vedem fiecare de treaba lui, iar cand vrea sa vina la mine doar vine. Ma bucur ca pot sa fac suc si nu se mai sperie de storcator, pentru ca e ocupat cu radioul in living.
Si eu sunt de aceeasi parere ca, odata ce ei isi dau drumul la mers si in acelasi timp incep sa fie fascinati de lumea inconjuratoare, ne va fii si noua, mamicilor, un pic mai usor (in sensul ca ei nu mai sunt atit de dependenti fizic, ba chiar prefera sa umble singurei decit sa fie purtati in brate). Pentru noi, challengelul (ca nu-mi vine cuvintul in romana, scuze) se va muta la nivel cognitiv. Eu abia astept perioada asta in care pot comunica mai mult cu el iar el va deveni mult mai interesat sa afle si sa descopere lucruri noi.
RăspundețiȘtergereVa pupam dulce, dulce